Nehotararea, trasatura de caracter ?

   Nu pot spune nimic, nimic altceva in afara faptului ca " imi pare rau ",cuvinte care nu au nici un sens, nici o noima, cuvinte care doar iti fac ochii sa mai verse o lacrima . "Imi pare rau"  si nici macar mie nu-mi plac cuvintele astea , le-am auzit servite pe un platou ornat frumos de nenumarate ori si culmea am ajuns si eu sa le servesc, la pachet , aici, oriunde vrei tu . Sunt trei cuvinte care nici macar pentru mine nu au un sens , dar sunt pur si simplu blocata. Blocata intr-o intersectie mare cu un sens giratoriu cu multe iesiri si intrari , iar eu nici macar nu mi-am luat carnetul de sofer , ce caut eu aici?
   Iar primul meu gand fuge , depaseste limita de viteza se opreste in primul stalp, se accidenteaza si totusi continua sa accelereze, nu ajunge nici unde si stie asta pentru ca nu este prima oara si nu stiu cum sa-l opresc , pur si simplu nu stiu cum sa fac asta. Nu pot cobora din nenorocita asta de masina si sa pun acea intrebare , nu pot , imi este teama, imi este dor sau poate sunt doar incapatanata sau poate vreau sa.... Sa aduc luna de pe cer la mine in camera , cam asta incerc eu sa fac. Dar ... de ce, pentru ce ? Pentru ce am o inima razgaiata care se sinucide cu prima ocazie. Si ma tot intreb: de ce are incredere si speranta, de ce este atat de timida , nehotarata , impertinenta , credula , infantila , absolut cretina.
    Iar al doilea gand al meu , vireaza usor la dreapta se intoarce din drum, vireaza usor la stanga , ocazional isi urmeaza pur si simplu instinctul , dar el este nehotarat , tarat intr-un amalgam de sentimente , izbit si pus la pamant de o inima capricioasa , sufocat de incertitudini . In principiu este un gand bun , stabil , prezentabil, tandru, iubitor , e tot ce ti-ai putea dori si cu toate astea nu este de ajuns , nu este de ajuns pentru mine... Imi tot doresc ca primul meu gand sa-si ia talpasita si sa dispara , dar el nu , el stationeaza cu vehementa in mintea si inima mea , imi da lumea peste cap cu o nesimtire nemaivazuta si patrunde in viata mea neinvitat .
    Eu ce sa fac cu toate astea , evit sa ma gandesc, evit sa iau o decizie, evit sa raspund pentru faptele mele , evit sa controlez toata situatia asta , dar ma tot gandesc pana cand, pana cand pot face asta? Am puterea sa iert, am  puterea sa uit , ma puterea sa raman , am puterea sa trec peste , dar nu am puterea sa-mi aleg fericirea, la fel cum nu am puterea sa renunt. Absolut niciodata, dar niciodata nu am reusit sa renunt in momentul ala in care lucrurile nu degenerasera intr-un adevarat dezastru. De ce pur si simplu nu pot accepta ca lucrurile nu ies intotdeauna asa cum le planuiesti sau asa cum le vezi tu , pur si simplu nu se intampla.