Fericire de imprumut

           Uneori imi este tare dor de acel el care obisnuia sa ma iubeasca in fiecare anotimp al meu. Imi este dor sa imi las toate slabiciunile sa treaca din mine in tine si din tine in noi. In unele seri imi vine sa iti formez numarul din reflex si sa iti povestesc cum a trecut o alta zi pe langa mine. Sunt vinovata ca am plecat, ca nu am mai putut ramane, ca m-au daramat toate pacatele, ca nu am mai putut sa te iubesc la fel de mult cum ai putut tu sa ma iubesti. Cu toate astea nu am putut sterge nimic, am pastrat totul in mine, sunt toate la locul lor asa cum le-ai lasat tu, in seara in care te-am obligat sa pleci.
       Sunt convinsa ca am ales corect pentru amandoi, dar asta nu schimba nimic. Nu imi stinge dorul si nu imi aprinde dragostea. Am pierdut din mine cum si tu ai pierdut din tine bucati de suflet. Mi-am pierdut cel mai frumos zambet si mi-am castigat franturi de libertate. Nu gasesc in mine puterea de a te uita, de a intoarce si ultima foaie, de a inchide cartea. Am scris ultimul capitol, l-am citit si recitit, pretind ca nu este perfect, dar cand relatiile s-au incheiat deplin?
      Am sperat sa imi gasesc linistea, sa ma gasesc pe mine. M-am pierdut pe mine din ce in ce mai tare si nu reusesc sa dezlusesc incotro ma indrept si unde vreau sa ajung. Erai gandul meu din fiecare seara si ma imbracam cu tine in fiecare dimineata, nu am vrut sa renunt, dar pur si simplu nu am mai putut sa respir. Ma innecam in propriile mele sentimente si frustrari, ma epuizam pe mine sa inteleg ce se intampla cu noi.

Nu am putut sa ma repar. Imi pare rau.